12 noiembrie 2013, 10:24

Vişegradul - Ungaria

Vişegradul - Ungaria

În mai 1989 Ungaria a demontat 235 km de sârmă ghimpată de la frontiera cu Austria şi a devenit, astfel, prima ţară care a anunţat lumii prăbuşirea iminentă a comunismului, iar est-europenilor, libertatea.

Deci, după ce a dat jos, ea cea dintâi, Cortina de Fier dintre Est şi Vest; după agonia economică şi socială din anii 1990-1992, când a pierdut 70% din pieţele de desfacere din Răsărit, 800.000 de locuri de muncă, şi petrolul şi gazele ruseşti primite anterior la preţuri politice, „frăţeşti”, adică aproape pe nimic; după 20 şi ceva de ani de reforme, trecere la economia de piaţă, aderarea la tot ce însemna Vest – UE, Schengen, NATO, OECD, WTO, FMI, Banca Mondială etc. şi 70 miliarde de dolari investiţii străine directe, astăzi, aproape sufocată de o datorie externă pornită de la 10 miliarde dolari în 1989, şi ajunsă la 187 miliarde şi 115% din PIB, la 31 decembrie 2012, Ungaria se radicalizează şi oferă lumii alte două premiere internaţionale, paradoxale. Prima, aceea că premierul ei, Viktor Orbán, un „Hugo Chavez al Europei Centrale” (se zice la Bruxelles), este la cuţite cu UE, „un imperiu al birocraţilor”, unde se iau „decizii inacceptabile”; a criticat puternic FMI şi Statele Unite şi a întrerupt brusc negocierile cu UE şi cu Fondul pentru un împrumut de 20 miliarde dolari; a declarat că retrogradarea Ungariei la categoria „junk”, de către Moody’s, S&P etc., agenţii internaţionale de rating al obligaţiunilor guvernamentale, este „nefondată şi se încadrează într-o serie de acţiuni financiare împotriva Ungariei”; a afirmat că Parlamentul European „reprezintă un pericol pentru viitorul Uniunii Europene”; tace mâlc, atunci când Jobbik, partidul radical naţionalist maghiar, al treilea ca mărime din ţară, în Parlamentul de pe malurile Dunării, în Pesta, sau în Parlamentul European (Krisztina Morvai), ori pe străzile Budapestei, cere un referendum pentru ieşirea din UE, considerând că Ungaria a ajuns o simplă piaţă de desfacere pentru firmele vest-europene, o sursă de forţă de muncă ieftină şi un loc de depozitare a gunoiului vest-comunitar. Într-un cuvânt, Orbán a adoptat o poziţie critică puternică faţă de Vest. A doua premieră recentă constă în aceea că, exact invers decât pe vremea „comunismului gulaş” al lui Janos Kadar, din anii ’60-’70 trecuţi, cu modernizarea economiei şi exporturi sporite pe pieţele occidentale, Orbán şi partidul său, Fidesz, cu o majoritate confortabilă, de 2/3 în Parlament, au hotărât reîntoarcerea la avantajele dezvoltării economice regionale şi au lansat, din 2010, doctrina „deschiderii către Est”, către Rusia, fostele ţări socialiste, ex-sovietici, Asia Centrală şi China. O concluzie aparent paradoxală, după 23 de ani de existenţă şi îndoctrinare capitalistă euro-atlantică şi vest-europeană. Cât despre drumul către realitatea de astăzi a Ungariei, acesta a fost dificil şi, uneori, surprinzător...

După 1990, şomajul mediu de 12% pentru 1991-1994, inflaţia, devalorizarea forinţului, creşterea preţurilor, plus prăbuşirea exporturilor către fostul bloc sovietic, toate la un loc au făcut tranziţia foarte dificilă. Guvernul Antall a încercat câteva reforme de piaţă, dar, fără fostele exporturi de produse industriale în Est, PIB-ul a scăzut mult, într-un timp foarte scurt. În martie 1995 premierul Gyula Horn a impus un program de austeritate, deficitul a fost redus, a fost posibil să se renunţe, temporar, la asistenţa financiară a FMI. Programul de privatizare al guvernului s-a încheiat în 1998, dar străinii controlau 70% din instituţiile financiare, 66% din industrie, 90% din telecomunicaţii şi 50% din comerţ. De la 65%-70%, cât fusese comerţul ei cu partenerii din fostul CAER, către sfârşitul lui 1997 schimburile Ungariei cu UE şi ţările OECD au atins 80%, Germania a devenit partenerul ei major, comerţul cu SUA a ajuns la un miliard de dolari. Peste 35% din totalul investiţiilor străine directe în Est au poposit în Ungaria, dintre ele şase miliarde din America, dar toate acestea nu au ajutat dezvoltarea economică a ţării, lipseau un comerţ sănătos şi o piaţă mare, stabilă. Conştient de această stare de lucruri, guvernul Péter Medgyessy, instalat la 2 mai 2002, a afirmat că va acorda prioritate reluării şi dezvoltării relaţiilor comerciale şi economice cu Rusia şi alţi ex-sovietici, dar vizita premierului la Moscova nu a produs rezultate, lucrurile au rămas, de ambele părţi, la nivel declarativ. Comerţul bilateral maghiaro-rus, în 2002, a fost mai redus ca în anul precedent, gama de produse la export/import a fost foarte săracă (produse alimentare şi alte mărfuri procesate exportate, în valoare de 472 milioane dolari, contra gaze naturale, petrol şi materii prime ruseşti, de 2,28 miliarde dolari), şi-a revenit întrucâtva în 2004, când exporturile maghiare au fost de 740 milioane dolari, iar importurile ruseşti de 3,2 miliarde. În 2009 Rusia a devenit al doilea partener comercial al Ungariei, după Germania.

În 2006, prim-ministrul Ferenc Gyurcsány a câştigat un nou mandat, până în 2009, a promis „reformă fără austeritate”, dar în octombrie 2008 a trebuit să ia 25 miliarde dolari de la FMI, pentru a restabili încrederea investitorilor, consumul a scăzut mult, şomajul a crescut, euro şi francul elveţian au trimis forintul jos de tot, 60% din împrumuturile la bănci au fost în aceste două valute, populaţia a pierdut enorm. Ceea ce este relevant în acest al doilea mandat al premierului socialist, este, însă, faptul că raporturile ruso-maghiare au cunoscut o relansare importantă. Gyurcsány, filorus, a avut mai multe întâlniri cu Putin, două numai în 2006, iar părţile au creat o Comisie integuvernamentală Ungaria-Rusia pentru comerţ şi cooperare economică. În 2008 comerţul bilateral a atins cifra record de 6,06 miliarde dolari şi a menţinut un nivel egal în 2010. Premierul maghiar a făcut, în repetate rânduri, declaraţii publice, că Ungaria va participa la proiectul conductei de gaze South Stream, rusesc, că Mol şi Gazprom vor construi împreună în Ungaria rezervoare de gaze naturale, pentru aprovizionarea UE, că Banca de Dezvoltare a Ungariei, de stat, va finanţa tronsonul maghiar al conductei etc. De-a lungul anilor, Gyurcsány a refuzat să se alăture şi să comenteze criticile UE la adresa Moscovei privind drepturile omului şi starea democraţiei în Rusia, sau războiul din Caucaz şi aşa zisa chestiune a integrităţii teritoriale a Georgiei. În cursul mandatului său, Ungaria a fost clasificată de Consiliul pentru Relaţii Externe al Europei (ECFR), la fel ca şi Slovacia, un „prieten pragmatic” al Rusiei.

Dar, marea surpriză în raporturile Budapestei cu Moscova a venit la 29 mai 2010, când Viktor Orbán, după o pauză de opt ani, a ajuns iarăşi premier. Notoriu încă din anii 1998-2002, ai primului său mandat de premier, pentru retorica antirusă, apoi pentru glumele deplasate, mai vechi, de genul „Nu vreau să fiu cea mai fericită magazie a Gazpromului” (ianuarie 2007), sau recente, „Primul succes al vizitei noastre (la Moscova), a fost că ne-am întors acasă teferi” (ianuarie 2013), în 2008 a luat partea Georgiei în războiul din Caucaz, în 2009 a afirmat că Rusia „este un pericol potenţial serios pentru Europa”, iar în 2010 s-a răsucit 180°, a abandonat subit şi pornirile rusofobe, şi temerile faţă de Moscova, şi a lansat o puternică operaţiune politică, mediatică şi de imagine, de apropiere şi cooperare cu Rusia. Spre deosebire de Traian Băsescu, care nu va avea niciodată uşi deschise şi un dialog cu ruşii („m-aş duce în Rusia cu puşca în mână...”), rusofob „de serviciu” pentru interese globaliste, împotriva eforturilor de securitate şi supravieţuire a Rusiei, Putin l-a „iertat” pe Orbán, înţelegând că personajul „hiper” respectiv, fără sentimente antiruseşti personale, atunci când a avut ieşirile amintite, a încercat să facă ceva capital politic pentru partidul său, acasă.

Schimburile comerciale, de peste 11 miliarde de dolari în 2012 şi în continuă creştere – produsele alimentare ungureşti sunt foarte bine vândute în magazinele din Rusia, pretutindeni – nu reflectă pe deplin dimensiunile reale ale cooperării economice actuale, aceasta a devenit un adevărat parteneriat, solid, pe termen lung, cu investiţii reciproce de cinci miliarde dolari în 2012, şi alte resurse financiare majore, cu proiecte moderne în zona tehnologiilor înalte etc. În cadrul acestei cooperări, energia deţine locul întâi, agenda ultimei întâlniri Putin-Orbán, de la Moscova, în ianuarie 2013, a fost dominată de petrol şi gazele naturale, de şansele firmei ruseşti Atomstroyexport de a construi reactoarele 3 şi 4 la centrala nucleară de la Paks, în Ungaria, o afacere de 9,5 miliarde dolari; de prelungirea contractului de gaze naturale ruseşti pentru unguri, care expiră în 2015; de începerea lucrărilor la conducta South Stream, cu o importantă participaţie directă maghiară şi cu redevenţe de miliarde de dolari anual pentru Ungaria, obţinute din tranzitul gazelor pe teritoriul ei etc. într-un cuvânt a devenit evident că partea rusă a urmărit, iar partea cealaltă a acceptat, instaurarea dominaţiei strategice, pe termen lung, a Rusiei, pe piaţa maghiară a energiei. În clipa de faţă, bilaterala ruso-maghiară a ajuns un fel de rubrică permanentă la „Ştirile zilei”, în toată media din Ungaria, la televiziuni, radio, în presa scrisă şi pe net. Astfel, aflăm că ruşii sunt acţionari majoritari la compania aeriană naţională a Ungariei, Malev, că miniştrii de Externe Lavrov şi Janos Martonyi se întâlnesc regulat, la Moscova sau la Budapesta, în acest an s-au văzut deja de trei ori (ianuarie, febrarie şi mai), la ultima întrevedere Lavrov şi-a exprimat satisfacţia pentru interesul şi investiţiile ungare în regiunile Rusiei, în Urali şi Siberia occidentală, unde a fost deschis un consulat maghiar, la Ekaterinburg; că secretarul de Stat pentru Externe, Péter Szijjártó, l-a decorat pe Viktor Zubkov, CEO Gazprom, cu „Ordinul Meritului”, o înaltă distincţie maghiară, pentru contribuţia la dezvoltarea relaţiilor ungaro-ruse; că firma rusească Surgut a cumpărat 21,2% din acţiunile deţinute de OMW la MOL, cu 1,4 miliarde dolari şi a devenit acţionar principal, şi că premierul Orbán a anunţat că va răscumpăra foste bunuri naţionale vândute străinilor, cum ar fi centralele electrice, de la francezi, distribuţia de gaze, de la germani, legendara echipă de fotbal Ferencváros, de la englezi şi...MOL-ul, de la ruşi.

La ultima întâlnire Putin-Orbán, de la 31 ianuarie 2013, s-au spus vorbe mari, preşedintele rus a afirmat: „Avem o relaţie transparentă, prietenească, pragmatică. Fără nici o îndoială, Ungaria este partenerul nostru prioritar în Europa Centrală, relaţiile noastre se dezvoltă în toate direcţiile”. Carismatic şi cu o comunicare politică excelentă, Orbán a plusat, şi a răspuns: „Am dori un parteneriat stabil cu marea Rusie, o mare putere, cu un trecut mare şi cu un mare viitor. Este limpede că după ce criza actuală va lua sfârşit, Rusia va juca un rol special”. După întâlnirea celor doi, un blogger budapestan a tras concluziile potrivite, probabil, cu mersul lucrurilor în 2013 în Europa toată şi, îndeosebi aici, în Est: „Rusia este una din ultimele şanse de supravieţuire a Ungariei. Acesta este adevărul gol-goluţ. Orbán ştie asta, Occidentul ştie asta, şi Putin o ştie”.

În curând, premierul Orbán se va confrunta nu numai cu dogmele politice ale Bruxellesului stabilite la Copenhaga, sau în alte ocazii, dar şi cu furia multinaţionalelor monopoliste şi a băncilor, care îşi văd hiperprofiturile din Ungaria impozitate suplimentar, de fapt aduse la nivelul mediu în UE, şi împărţite cu populaţia maghiară. Situaţii în care va trebui să câştige cu orice preţ alegerile parlamentare din primăvara viitoare, să rămână la putere şi să spere că doctrina sa economică, a „deschiderii către Est”, către Rusia, fostele ţări socialiste, ex-sovietici etc., va funcţiona, ca un antidot la eventuale şicane şi „blocade” economice şi financiare dinspre Vest.

După 1990, relaţiile generale dintre Ungaria şi SUA au evoluat pe o linie normală, în anii 1989-1993 Washingtonul a acordat acestei ţări o asistenţă financiară de 136 de milioane dolari, pentru restructurarea economică şi dezvoltarea sectorului privat. Deşi Statele Unite nu au fost în anii ’90 un partener comercial major al Ungariei, comerţul bilateral a atins în 2008 un volum total de 3,9 miliarde dolari, cu un excedent al părţii maghiare de 1,5 miliarde, iar în 2012 a ajuns la 4,76 miliarde, ungurii au exportat în SUA computere, componente şi periferale pentru computere, elemente de telecomunicaţii, autobuze, produse dentare şi farmaceutice, instrumente de control, pompe, compresoare, generatoare etc.

În ce priveşte relaţiile cu fosta administraţie Bush jr., acestea au fost mai degrabă reci. Deşi Ungaria a făcut parte din grupul de la Vilnius, care a susţinut invazia în Irak, în 2003, nici un militar ungur nu a participat la ea, şi nici ulterior, la ocupaţia acelei ţări. Au fost prezenţi acolo numai 300 de auxiliari, transportatori, şoferi şi specialişti medicali, pentru scurtă vreme, Budapesta a fost prima care şi-a retras toţi oamenii din Irak, la 22 decembrie 2004. Apoi, proiectul aceleaşi administraţii de a instala în Est un scut antirachetă american nu a aflat ecou în Ungaria, încă de la primele discuţii, din 2004, cu guvernul socialist Gyurcsány. Negocierile, anemice, „s-au pierdut pe drum” în preajma summitului NATO de la Bucureşti, în aprilie 2008, când presa maghiară a relatat că s-a renunţat la instalarea unui radar american în Ungaria, întrucât autorităţile locale nu au eliberat autorizaţia de construcţie a staţiei (?!)

Ca pretutindeni în Europa, reacţia publicului maghiar la instalarea administraţiei Obama a fost una pozitivă, dar, ulterior, urmând trendul general din Est, popularitatea Statelor Unite ca lider mondial a scăzut şi în Ungaria, de la 54% în 2010, la 38% în 2012.

Partea I a eseului o puteţi citi aici: Dezvoltarea economică regională şi oaia rătăcită, România

Partea II-a a eseului o puteţi citi aici: Balticele

Partea III-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Polonia

Partea a IV-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Cehia

Partea a V-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Slovacia

Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.

  •  
    şi distribuie pe
8 noiembrie 2013, 09:10
11 noiembrie 2013, 09:06
10 noiembrie 2013, 09:42
9 noiembrie 2013, 10:32