13 noiembrie 2013, 07:05

Sudul - Bulgaria

Sudul - Bulgaria

În vizită la Sofia în 1992, Boris Ielţîn a vorbit de o „datorie istorică”, din secolul 9, a Rusiei faţă de Bulgaria – alfabetul slavonic al fraţilor Chiril şi Metodie – iar peste 20 de ani, în 2012, şi tot la Sofia, Patriarhul Kiril al Moscovei şi întregii Rusii întărea spusele fostului preşedinte rus şi adăuga că Biserica Bulgară, cea mai veche dintre toate bisericile slavone, a trimis pe la 990 preoţi şi cărţi Rusiei kieviene, „primele texte sfinte ale noului creştinat popor rus”.

Din partea cealaltă, prima şi cea mai mare „datorie istorică” a bulgarilor către Rusia este eliberarea lor în războiul ruso-româno-turc de la 1877-1878. Data încheierii lui, 3 martie, a redevenit Ziua Naţională a ţării; 400 de monumente în Bulgaria sunt legate de acel eveniment, li s-au adăugat altele în ultimii 10 ani, ridicate din bani publici sau cu donaţii din Rusia; două oraşe bulgăreşti şi sute de străzi şi instituţii poartă numele unor soldaţi, diplomaţi şi medici ruşi din acel război; la Academia Statului Major General al Forţelor Armate ale Rusiei şi la şcoala militară “Suvorov”, din Moscova, se spune, astăzi, că armata imperială rusă este mai des şi mai bine comemorată în Bulgaria, decât în Rusia. În 2003 şi 2008 Putin a venit oficial la Sofia, la 125 şi, respectiv, 130 de ani de la războiul de eliberare amintit, în mandatul său prezidenţial dublu, 2002-2012, fostul preşedinte bulgar Gheorghi Pârvanov a călătorit la Moscova de 10 ori, de obicei cu ocazia vreunei aniversări istorice. Este limpede, deci, că, dincolo de regimurile perindate în cele două ţări de peste 100 de ani – monarhie, fascism, comunism şi capitalism – originea slavă comună şi cele două „datorii istorice” guvernează discreţionar relaţiile bulgaro-ruse. Totuşi, aşa cum constatau, în martie 2013, profesori de economice mondială de la Keele University, din Anglia şi consultanţi la firma de analize globaliste Oxford Analitica şi la BBC World Service, la toate întâlnirile la nivel prezidenţial, sau de prim-miniştri, miniştri de Externe etc. bunăstarea şi dezvoltarea raporturilor economice dintre părţi şi, adăugăm noi, mai puţin istoria, au dominat agenda convorbirilor bilaterale bulgaro-ruse.

Înainte de 1989, Bulgaria a urmat modelul sovietic de dezvoltare economică mai mult decât oricare altă ţară socialistă din Est, a fost cea mai activă membră a CAER din punctul de vedere al relaţiilor cu republicile fostei Uniuni Sovietice şi cu Rusia propriu-zisă. În acei ani, această ţară a trecut de la o producţie de tip agricol la una industrială, comerţul ei s-a orientat aproape complet către fosta URSS şi ţările socialiste din Est, iar economia bulgară a semănat perfect cu cea sovietică. Din perioada refacerii postbelice şi anii ‘50, disciplinaţi, bulgarii au muncit pe rupte („prusacii Balcanilor”, spunea Bismarck), planurile lor cincinale au dat rezultate mai bune ca în alte părţi, stabilitatea politică a regimului a fost mai mare ca la ceilalţi est-europeni, nu taclale fără sfârşit şi timp irosit cu bătutul „politichiei”, nu răscoale, nu revoluţii, dizidenţi nici cât degetele de la o mână. Economia bulgară s-a contractat abia din 1987, după dispariţia CAER şi pierderea pieţei ruseşti s-au prăbuşit dramatic toate: industria de armament, odată cu dispariţia Pactului de la Varşovia, industria electronică producătoare de sisteme de automatizare, semnalizare şi control pentru căile ferate din toată fosta Uniune Sovietică, industria constructoare de camioane şi autobuze, producţia de motostivuitoare etc. În 1991, 49% din exporturile Bulgariei mergeau, încă, în Rusia şi 43,2% din importurile sale totale proveneau de acolo, dar, în anul următor, nivelul de trai a scăzut cu 40% (a revenit la cel dinainte de 1989 abia prin 2004), tot ce s-a întâmplat a dovedit că nici o ţară estică nu a fost afectată economic de prăbuşirea comunismului, ca Bulgaria, nici una nu a fost atât de dependentă de schimburile comerciale cu Rusia, ex-sovieticii şi foştii socialişti est-europeni. În anii ’90, tranziţia a fost foarte dificilă, semne de revenire au apărut abia după 2000, apoi, în anii 2001-2005, ai guvernării lui Simeon II de Saxa-Coburg şi Gotha, fostul rege minor al Bulgariei în 1943-1946 şi om de afaceri întors din exilul său spaniol, au urmat o creştere anemică, dar constantă, şi ceva excedente bugetare, aproape toate anulate de o inflaţie necontrolabilă.

Relaţiile economice şi comerciale, atât de necesare şi de eficiente, ale Bulgariei cu Estul au rămas, însă, „îngheţate” sub guvernele Ivan Kostov şi Simeon II (1997-2005), apoi, sub guvernarea Serghei Stanişev, aug. 2005-iulie 2009, a Partidului Socialist Bulgar (foştii comunişti), comerţul bilateral bulgaro-rus, de 4 miliarde dolari, a depăşit nivelul de dinainte de 1989, în cursul vizitei sale la Moscova, în mai 2007, s-a afirmat că este nevoie de reluarea unor legături economice bilaterale puternice. S-au discutat atunci, pentru prima oară, proiecte energetice strategice, cu un impact politic, inclusiv viitoarea conductă South Stream, via Marea Neagră şi Turcia, spre a evita tranzitul gazelor naturale ruseşti prin Ucraina şi România, la acea vreme „portocalii” şi vehement proatlanticiste.

În continuare, la un an după intrarea în UE, „bătălia pentru Bulgaria” dintre Est şi Vest a început în forţă în ianuarie 2008, când Putin, într-un interviu pentru presa bulgară şi rusă, a făcut declaraţii politice importante, referitoare la raporturile bilaterale, a exprimat credinţa că intrarea Bulgariei în NATO şi UE nu constituie o barieră pentru adâncirea acestor raporturi, şi că cele două părţi promovează legături noi, în conformitate cu schimbările survenite, cu noua configuraţie a Europei şi cu reformele majore petrecute atât în Rusia, cât şi în Bulgaria. Spre a nu lăsa nici o îndoială asupra direcţiei către care se îndreaptă cele două ţări, împreună, preşedintele rus a mai declarat: „Bineînţeles, interesul naţional, un pragmatism sănătos, respectul reciproc şi profitul reciproc sunt vectorii zilei de azi. Nici un fel de trend-uri politice, şi nici evoluţia rapidă a lumii actuale, nu pot clinti parteneriatul la care sunt sortite Bulgaria şi Rusia”. Declaraţiile puternice ale lui Putin au fost urmate, în tot cursul lui 2008, de contacte bilaterale multiple, iar la 4 februarie 2009, la Moscova, preşedintele Pârvanov a inaugurat „Anul Bulgariei în Rusia”, lansat cu un concert de gală la Balşoi Teatr şi urmat de nenumărate forumuri şi întâlniri de afaceri, de „Zilele Sofiei” la Moscova şi „Zilele Varnei” la Skt. Petersburg etc. Din 2009, economia bulgară a început să-şi revină, managementul politic de centru-stânga de la Sofia a acţionat eficient, după ce criza mondială a dovedit cât de mult depinde Bulgaria de Rusia pentru energie şi alte materii prime. „Viteza” şi noile dimensiuni ale raporturilor bulgaro-ruse din 2009 nu au scăpat neobservate şi au provocat reacţia Vestului. La un an şi jumătate după aderarea la Uniunea Europeană, un raport negativ al Comisiei Europene, din iulie 2009, comenta cu îngrijorare situaţia politică din Bulgaria (fraudă, corupţia politicului şi a justiţiei etc.), constata că această ţară se îndepărtează de Bruxelles, considera drept periculoasă dependenţa ei aproape totală de gazele naturale ruseşti (92%), şi atrăgea atenţia că Sofia ar putea să intre, iarăşi, în sfera de influenţă a Moscovei, dacă nu se va produce o redresare.

„Redresarea” s-a produs aproape instantaneu după apariţia raportului Comisiei. Boiko Borisov, „omul poporului” (media occidentală) şi şeful partidului Cetăţenii pentru dezvoltarea europeană a Bulgariei, pro-european, pro-american şi deloc interesat de Rusia ca „frate mai mare”, a fost instalat la 27 iulie 2009 ca prim-ministru, după pro-rusul Stanişev şi după ce a câştigat alegerile parlamentare cu un program „dur” anticorupţie, anticrimă organizată, antifraudă, de reabilitare a justiţiei etc. Timp de aproape patru ani, cât a guvernat Bulgaria, a încercat, în principal, să elaboreze propriile sale planuri de dezvoltare energetică, pe 10 ani şi, simultan, să pună pe butuci relaţia strategică bulgaro-rusă în domeniul energiei, veche de peste 60 de ani. La numirea sa în funcţie, primul anunţ făcut de premierul Borisov a fost că toate cel trei proiecte energetice negociate cu ruşii: construcţia centralei nucleare de la Belene, conducta de gaze naturale Burgaz-Alexandropulos, şi marea conductă South Stream, vor fi revizuite de guvernul său. Primul proiect, uzina nucleară, a fost „revizuit” imediat, în sensul că a fost oprit, sub pretextele că germanii au refuzat să-l mai finanţeze, şi că Bulgaria ar fi depăşită de costuri. În anul următor, 2010, proiectul Belene a fost „îngheţat” pe termen nedefinit, în 2012 abandonat oficial, la 27 ianuarie 2013 600.000 de bulgari l-au susţinut într-un referendum organizat de opoziţie, dar premierul s-a încăpăţânat şi l-a terminat oficial, în Parlament, în februarie 2013, cu câteva zile înainte de a demisiona, în prezent se spune tot mai insistent, că sunt şanse mari să fie reluat la prima revenire a socialiştilor la guvernare. Al doilea proiect, semnat în martie 2007 de premierii Stanişev şi Kostas Karamanlis, în prezenţa lui Putin, conducta Burgaz-Alexandropulos, pentru transportul gazelor de la Caspica către Grecia şi Italia, după negocieri care au tărăgănat ani în şir, a fost abandont de guvernul Borisov în decembrie 2011, sub pretextele deteriorării mediului şi al profitului prea mic rezultat din tranzitul prea scurt al gazelor prin Bulgaria, a devenit evident că Borisov făcea jocurile politice ale altora şi în cazul centralei Belene, şi în cel al conductei bulgaro-greceşti el urmărind să stăvilească o penetrare masivă şi un control energetic al ruşilor în Balcani şi către Mediterana. În sfârşit, în ce priveşte al treilea proiect, după ce jucase la două capete şi a văzut că cealaltă afacere, conducta de gaze Nabucco, a occidentalilor şi americanilor, tărăgănează la nesfârşit şi se clatină, Borisov nu a mai avut obiecţii şi, la 15 noiembrie 2012 a semnat înţelegerea finală cu ruşii, pentru conducta South Stream, secţiunea ei din Bulgaria va avea 540 km şi va costa 3,3 miliarde dolari. Dar, după ce premierul şi-a încordat muşchii şi a anulat două proiecte energetice cu Moscova, ambele de importanţă strategică pentru ţara sa, South Stream a venit prea târziu pentru el. La 20 februarie 2013, „omul poporului” a fost alungat de la guvernare de... popor, de un val naţional de proteste, învinuit de creşterea aberantă a costurilor energiei, de prăbuşirea nivelului de trai, de corupţie, vechi legături cu crima organizată, semnalate de americani încă din 2007, de activităţi ilegale, fraudă la impozite, spălare de bani, şantajarea şi ameninţarea mediei, de rasism şi xenofobie (a mai rămas ceva?), Antonio Lopez White, secretarul general al Partidului Popular European, i-a transmis la 6 aprilie, public, sprijinul său, după cum se vede PPE-ul crede că are în sudul Europei de Est doi oameni „de nădejde şi integri”, Boiko Borisov şi Traian Băsescu... Iar azi, cu toate acţiunile de “guerilla” politică purtate de fostul premier împotriva lor, ruşii se simt foarte confortabil în Bulgaria: li se oferă modernizarea vechii centrale nucleare de la Kozlodui, ceea ce înseamnă că Rusia rămâne, şi pe viitor, partenerul de bază al bulgarilor în ce priveşte utilizarea energiei atomice; după instalarea, în mai, a guvernului Plamen Oreşarski şi „ambiţia” exprimată public la 7 septembrie de liderul socialist Serghei Stanişev, de a „revigora relaţiile economice şi proiectele cu Rusia”, a doua centrală nucleară, proiectată, cea de la Belene, are toate şansele să devină realitate; Sofia este, în continuare, interesată să elimine intermediarii în achiziţiile de gaze ruseşti, deci este dispusă să facă alte concesii, întrucât la sfârşitul acestui an va negocia un nou contract de gaze cu Rusia, cu posibile reduceri de peste 200 dolari/1.000 mc de gaze; Moscova va băga miliarde, anual, în buzunarele Bulgariei, din taxele de tranzit ale gazelor ruseşti prin conducta South Stream, bulgarii ştiu acest lucru şi se simt foarte confortabil cu un asemenea partener de afaceri; LukOil a cumpărat şi deţine 100% rafinăria Neftuchim, din Burgaz, cea mai mare întreprindere industrială a ţării etc.

Nu numai capitolul energie readuce azi în memorie cooperarea solidă bulgaro-rusă dinainte de 1989, dar şi alte domenii ale schimburilor şi contactelor bilaterale încep să recapete proporţiile ample din anii trecuţi. În acest sens, ministrul bulgar al Agriculturii a negociat la Moscova, anul trecut, restaurarea a ceea ce s-a numit pe vremea CAER-ului „coridorul verde”, pentru exportul extins şi rapid al produselor agricole bulgăreşti în fosta Uniune Sovietică, în 2013 38 de firme din Bulgaria trimit produsele lor în Rusia, trei dintre ele lactate. Impresionant a revenit, în ultimii ani, litoralul bulgar în opţiunile top ale ruşilor, 600.000 de turişti din Rusia au invadat în 2012 staţiunile bulgăreşti Albena, Nisipurile de Aur, Droujba (Sf. Constantin), Varna, Slâncen Briag, Burgaz şi altele, de la Marea Neagră.

În anii ’90, ca ideal, imagine şi model, America a fost extrem de populară în Bulgaria, cultura pop bulgară a acelui deceniu a fost puternic marcată de cea americană, de la vestimentaţie, la megadecibelii disco, expresii verbale, staruri de cinema şi filme preferate, soft drinkuri, fast food-uri, muzică video, showuri, s-a cântat aproape exclusiv şi s-a cântat bine, în spaţii muzicale şi restaurante, toată muzica bună americană a tuturor cântăreţilor americani celebri, de blues, country, rhythm & blues, jazz, pop şi rock ‘n roll. Într-un cuvânt, bulgarii anilor ‘90 au fost ca nişte copii mari care au primit, în sfârşit, jucăria mult visată, America. La nivelul cel mai înalt, imediat după instalarea sa, la 1 august 1990, preşedintele Jeliu Jelev a vizitat Statele Unite, iar în 1996 Bill Clinton a fost primul preşedinte american care a vizitat Bulgaria şi s-a bucurat de o primire fantastică, piaţa Battenberg din Sofia, unde a vorbit bulgarilor, a fost inundată de sute de mii de oameni. Dar, în 1999, în timpul războiului din Iugoslavia, 80% din bulgari s-au opus agresiunii şi folosirii spaţiului aerian al Bulgariei pentru misiunile NATO şi au fost împotriva unui Kosovo independent, aceleaşi sute de mii de oameni care îl primiseră cu entuziasm, în urmă cu trei ani, pe Clinton la Sofia, de data aceasta şi-au manifestat public „simpatia pentru fraţii lor slavi şi creştini ortodocşi, sârbii” (BBC, la 1 mai 1999).

În iulie 2003, 400 de militari bulgari au luptat în Irak, 13 dintre ei au căzut, restul au fost retraşi acasă, toţi, în decembrie 2005. În martie 2004 Bulgaria a devenit membră a NATO, la sfârşitul lui 2005 a fost semnat un acord de cooperare în probleme de apărare, pentru utilizarea în comun, cu un efectiv maxim de 2.500 de soldaţi americani, a patru baze militare din Bulgaria. În ce priveşte demersul SUA pentru instalarea unui scut antirachetă în Europa de Est, după ce preşedintele Obama a renunţat, în 2009, la aranjamentele cu Polonia şi Cehia, partea americană a contactat, în aprilie 2011, Sofia. Nu s-a stabilit atunci nimic, apoi, în februarie 2012, extrem de prudent şi de şiret, premierul Borisov „a aruncat pisica moartă” în curtea Bruxellesului, declarând că „Bulgaria nu va discuta singură chestiunea interceptorilor, întrucât este solidară cu ceilalţi membri ai Uniunii Europene”, de atunci încoace la Sofia n-a mai urmat nimic în povestea scutului.

Comerţul bilateral bulgaro-american bate pasul pe loc de peste două decenii şi este nesemnificativ, în 2012 s-au consemnat schimburi totale de numai 757,9 milioane dolari, cu un deficit al părţii americane de 260,9 milioane.

Conform sondajului Gallup menţionat anterior, de la 43% în 2010, aprobarea de către bulgari a leadershipului globalist al Statelor Unite a scăzut în 2012 la 32%, 16% au fost contra şi 52 % nu au exprimat vreo opinie.

Într-un cuvânt, relaţiile Bulgariei cu America, cu Vestul, în general, ar putea fi definite de două opinii, despărţite de jumătate de secol. Conform Wikileaks, un diplomat american la Sofia scria în 2010: „Bulgaria este calul troian al Rusiei în Uniunea Europeană. Relaţia lor ar putea fi una rece, dar, la sfârşitul zilei, vor fi totdeauna fraţi”. Exact cu 50 de ani mai devreme, în 1960, un alt diplomat american a fost arestat la Plovdiv, pentru că dăduse câtorva bulgari nişte cărţi de literatură americană, Hemingway, Salinger, Faulkner etc. în acea vreme bulgarii nu aveau voie să stea de vorbă cu străinii. Scandalul a fost mare, de la Departamentul de Stat s-a încercat, probabil, o intervenţie pentru eliberarea sa chiar la cabinetul şefului comunist din acea vreme, Todor Jivkov, rămasă fără succes. Răspunsul a fost că dl. Jivkov nu poate fi contactat, întrucât este plecat de aproape o lună... în Statele Unite (?!) Unde, după un discurs oficial la deschiderea Adunării Generale a ONU, a vizitat mai multe fabrici de prelucrarea alimentelor şi a ţinut minte ce a văzut, apoi s-a relaxat câteva zile la Atlantic City, a fost impresionat de hotelurile uriaşe de acolo şi s-a gândit să facă şi el vreo două prin Bulgaria, după ce se va întoarce acasă. Şi chiar le-a făcut...

Partea I a eseului o puteţi citi aici: Dezvoltarea economică regională şi oaia rătăcită, România

Partea II-a a eseului o puteţi citi aici: Balticele

Partea III-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Polonia

Partea a IV-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Cehia

Partea a V-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Slovacia

Partea a VI-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Ungaria

Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.

  •  
    şi distribuie pe
8 noiembrie 2013, 09:10
12 noiembrie 2013, 10:24
11 noiembrie 2013, 09:06
10 noiembrie 2013, 09:42
9 noiembrie 2013, 10:32