13 martie 2014, 18:31

Războiul împotriva Rusiei în dimensiunea sa ideologică

Războiul împotriva Rusiei în dimensiunea sa ideologică

Aleksandr Dughin este un politolog rus şi unul dintre cei mai influenţi gânditori geopolitici ai Rusiei de astăzi.

Totodată, el este liderul Partidului Eurasiatic, care pledează pentru formarea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună hegemoniei americane. Vă supunem atenţiei opinia profesorului Aleksandr Dughin cu privire la evenimentele politice actuale şi rădăcinile lor ideologice.

Viitorul război ca şi concept

Războiul împotriva Rusiei este acum cea mai discutată alternativă în Occident. Este deocamdată sugestie şi posibilitate. Se poate transforma în realitate în funcţie de deciziile luate de toate părţile implicate în conflictul ucrainean: Moscova, Washington, Kiev, Bruxelles.

Nu vreau să discut aici toate aspectele şi teoria acestui conflict. Propun în schimb analiza profundelor sale rădăcini ideologice. Viziunea pe care o am în legătură cu principalele evenimente se bazează pe A Patra Teorie Politică, ale cărei principii le-am descris în cartea mea cu acelaşi titlu, apărută în limba engleză la Editura Arktos, acum câţiva ani.

Prin urmare, nu voi studia războiul Occidentului cu Rusia evaluându-i riscurile, pericolele, problematica, costurile sau consecinţele, ci sensul ideologic al acestuia la scară globală. Voi analiza sensul unui astfel de război şi nu războiul-însuşi (real sau virtual).

Esenţa liberalismului

În Occidentul modern, există o ideologie dominantă – liberalismul. Are multe tipuri, versiuni şi forme, multe neclarităţi, dar esenţa sa e întotdeauna aceeaşi. Liberalismul conţine în structura sa fundamentală subtilă următoarele principii axiomatice:

· individualismul antropologic (individul este măsura tuturor lucrurilor);

· progresismul (lumea se îndreaptă către un viitor mai bun, trecutul e întotdeauna mai rău decât prezentul);

· techniocraţia (dezvoltarea tehnică şi performanţa efectivă sunt considerate drept maniera cea mai importantă de a judeca natura societăţii);

· eurocentrismul (societăţile euro-americane sunt acceptate ca standarde de măsurare pentru restul umanităţii);

· economia e destin (economia liberă de piaţă este unica formă a sistemului economic – toate celelalte tipuri trebuie reformate sau distruse);

· democraţia este regulă a minorităţilor (autoapărarea împotriva majorităţii predispune mereu la degenerarea în totalitarism, “populism”);

· clasa de mijloc este singurul actor social real existent şi normă universală (independent de acest fapt - persoana a dobândit deja sau e pe cale să devină cu adevărat parte a clasei de mijloc, e reprezentată momentan ca fiind clasa de mijloc);

· o singură lume, globalism (fiinţele umane fiind în esenţă aceleaşi cu o singură distincţie – una individuală – lumea trebuie integrată pe o bază individuală, cosmopolitismul – cetăţenie a lumii).

Acesta e centrul valorilor liberalismului, manifestarea uneia din cele trei tendinţe generate în Iluminism, alături de comunism şi de fascism care propun interpretări alternative ale spiritului extrem al Modernităţii. In secolul XX, liberalismul şi-a înfrânt rivalii şi a devenit, după 1991, singura ideologie dominantă la scară globală. Singura libertate de alegere în regatul liberalismului global a fost între liberalismul de dreapta, liberalismul de stânga sau liberalismul radical, incluzând liberalismul de extremă dreapta, liberalismul de extremă stânga şi liberalismul ultra-radical. Deci liberalismul a fost instalat ca sistem operaţional în societăţile occidentale şi în toate celelalte societăţi care se găsesc în zona de influenţă a Occidentului. De la un anumit moment, acesta este numitorul comun al oricărui discurs “politically correct”, marcă a celor acceptate de politica de masă ori marginalizate. Însăşi bunul-simţ convenţional a devenit liberal.

Geopolitic, liberalismul a fost înscris în modelul central al SUA, în care anglo-saxonii sunt nucleul etic, iar membrii parteneriatului euro-atlantic, NATO, reprezintă nucleul strategic al sistemului de securitate. Securitatea globală a fost echivalată cu securitatea Occidentului şi, în ultimă instanţă, cu securitatea Americii. Aşadar, liberalismul nu e doar putere ideologică, ci de asemenea politică, militară şi strategică. NATO este liberal la bază. Apără societăţi liberale, luptă pentru liberalism.

Liberalismul ca nihilism

Există o prevedere a ideologiei liberale care este responsabilă pentru actuala criză. Liberalismul este, în centrul său, profund nihilist. Setul valorilor apărate de liberalism este, în esenţă, legat de teza principală – libertate, eliberare. Dar libertatea, în viziunea liberală, este în esenţă o categorie negativă: prevede să fii liber de ceva (J.S.Mill), nu să fii liber pentru ceva. Nu este accesoriu, este însăşi esenţa problemei.

Liberalismul înseamnă lupta împotriva tuturor formelor de identitate colectivă, împotriva tuturor tipurilor de valori, proiecte, strategii, scopuri, finalităţi şi aşa mai departe, orice ar aparţine colectivului, cel puţin ne-individualist. De aceea, unul din cei mai importanţi teoreticieni ai liberalismului, Karl Popper (urmându-l pe F. v. Hayek) a stabilit în importanta sa carte “Societatea deschisă şi duşmanii săi”, considerată de G. Soros ca Biblia sa personală) că liberalii trebuie să lupte împotriva oricărei ideologii sau filosofii politice (de la Platon şi Aristotel la Marx şi Hegel) care ar propune societăţii omeneşti vreun scop comun, vreo valoare comună, vreun sens comun. Orice scop, orice valoare, orice înţeles al societăţii liberale (societate deschisă), trebuie să fie strict individual. Deci duşmanii societăţii deschise (actuala societate occidentală de după 1991 şi normă globală pentru tot restul lumii e considerată a fi precis acest model liberal al societăţii deschise) sunt concreţi. Inamicii principali sunt comunismul şi fascismul (ambele apărute din aceeaşi filosofie a Iluminismului cu concepte centrale non-individuale – clasa la marxism, rasa la naţional-socialism, Statul naţional – la fascism). Aşadar, sensul luptei liberalismului în faţa alternativei Moderne existente (fascism sau comunism) este destul de evident. Liberalii pretind că eliberează societatea de fascism şi comunism, de cele două versiuni majore moderne (explicit non-individualiste) ale totalitarismului. Lupta liberalismului în procesul de lichidare a societăţilor non-liberale este destul de clară: dobândeşte acest sens din însăşi existenţa ideologiilor care, în mod explicit, refuză să accepte individul drept cea mai înaltă valoare. Este destul de clar împotriva cui se îndreaptă această luptă. Eliberare de ceva anume este stabilită ca o ţintă. Dar faptul că libertatea (aşa cum e concepută de liberali) este în mod esenţial o categorie negativă – nu e clar perceput aici. Inamicul e aici şi este concret. Acest fapt conferă liberalismului conţinut concret. Nu există societate deschisă iar existenţa ei factuală este suficientă pentru a justifica procesul de eliberare.

Perioada unipolară: ameninţarea imploziei

In 1991, când URSS ca ultim oponent al liberalismului occidental a căzut, unii occidentalişti (precum F. Fukuyama) au proclamat sfârşitul istoriei. Destul de logic: nu mai exista nici un duşman explicit al societăţii deschise – astfel nu mai exista istoria petrecută în timpul Modernităţii, mai exact bătălia dintre cele trei ideologii politice (liberalism, comunism şi fascism) pentru moştenirea Iluminismului. Din punct de vedere strategic, acesta a fost momentul unipolar (Ch. Krauthammer). Această perioadă 1991 – 2014 cu punctul central în atacul lui Bin Laden împotriva WTC – a fost cu adevărat perioada de dominaţie globală a liberalismului. Axiomele liberalismului au fost acceptate de principalii actori geopolitici - inclusiv de China (în economie) şi Rusia (în ideologie, economie, sistem politic). Erau liberali şi ar fi fost liberali, nu încă liberali, ne-liberali destul de liberali şi aşa mai departe. Excepţiile reale şi explicite au fost puţine (Iranul, Coreea de Nord).

Deci lumea a devenit liberală în axiomatica sa ideologică.

Acesta a fost în mod exact cel mai important moment al istoriei liberalismului. Si-a învins duşmanii dar, în aceeaşi măsură, şi i-a pierdut. Liberalismul este în esenţă eliberare, lupta împotriva a ceea ce nu este liberal (încă sau deloc). Aşadar, tocmai de la duşmani liberalismul îşi extrage adevărata raţiune de a fi, conţinutul său. Atunci când alegerea nu e libertatea (lucru reprezentat, la modul concret, de societatea totalitară), fie libertatea poate alege libertatea neluând în considerare libertatea pentru ceva, libertatea ca să faci ceva anume... Atunci când există societate non-liberală, liberalismul este pozitiv. Începe să-şi arate esenţa negativă abia după victorie.

După victoria din 1991, liberalismul a trecut la faza sa implozivă. După ce a învins şi comunismul, şi fascismul, a rămas singur. Fără nici un duşman cu care să lupte. Si acesta a fost momentul de început al luptei sale lăuntrice, curăţătorul liberal al societăţilor liberale încercând să lichideze ultimele elemente non-liberale rămase – sexismul, incorectitudinea politică, inegalitatea dintre sexe şi rămăşiţele dimensiunii non-individuale a instituţiilor precum Statul, Biserica şi aşa mai departe. Aşadar, liberalismul are nevoie de un inamic de care să se elibereze. Altminteri, îşi pierde conţinutul, nihilismul său implicit devine prea relevant. Triumful absolut al liberalismului este moartea sa.

Acesta este înţelesul ideologic al crizelor financiare de la începutul anilor 2000 şi din 2008. Succesele, iar nu eşecurile noii economii pur financiare (sau turbocapitalism, potrivit lui G. Lytwak) sunt responsabile de colapsul său. Libertatea de a face orice vrei, dar doar la scară individuală, provoacă implozia personalităţii. Individul trece pe teritoriul infra-uman, în domeniile sub-individuale. Si aici întâlneşte virtualitatea. Ca şi vis sub-individual, libertatea de la orice. Aceasta este evaporarea umanului. Imperiul Nimicului ca ultimă lume a victoriei totale a liberalismului. Post-Modernismul îşi pregăteşte terenul pentru această post-istorică şi autoreferenţiată reciclare a non-sensului.

Nevoia de Duşman a Occidentului

Puteţi întreba aici: ce naiba are toată chestia asta cu (presupusul) proxim război cu Rusia? Sunt gata să răspund acum.

Liberalismul a câştigat la scară globală. Acesta este un fapt din 1991. Si a început totodată să implozeze. A ajuns la punctul terminus şi a început să se lichideze pe sine. Migraţia de masă, ciocnirea culturilor şi a civilizaţiilor, criza financiară, terorismul virtual, ascensiunea conflictelor etnice sunt mărcile apropierii haosului. Aşadar, acest haos pune în pericol Ordinea. Orice fel de ordine, incluzând însăşi ordinea liberală. Cu cât liberalismul este mai de succes, cu atât e mai aproape de finalul său. Ca şi finalul lumii actuale. Aici ne ocupăm de esenţa nihilistă a filosofiei liberale, de nimic ca şi principiu interior (ego-)ontologic a libertăţii de la ceva anume. Arnold Gehlen, antropolog german, a definit just individul ca “fiinţă privată de ceva”, Mangelwesen.

Omul în sine nu e nimic. Preia tot ceea ce îl alcătuieşte de la societate, istorie, popor, politică. Aşadar, dacă se întoarce la esenţa sa pură, poate să recunoască acolo nimicul. Abisul este ascuns în spatele fragmentelor de senzaţii, gânduri vagi, dorinţe obscure. Virtualitatea emoţiilor subumane este un văl subţire îndărătul căruia e întunericul pur. Aşadar, descoperirea explicită a ultimelor baze nihiliste ale naturii umane este ultima realizare a liberalismului. Dar acesta este sfârşitul. Ca şi finalul celor care folosesc liberalismul în scop personal, beneficiarii expansiunii liberale, stăpânii globalizării. Orice ordine cade într-o astfel de stare de urgenţă a nihilismului. Si ordinea liberală, la rândul ei.

Aşadar, pentru a-şi salva statutul, beneficiarii liberalismului au nevoie de un anume pas îndărăt. Liberalismul îşi va recăpăta sensul confruntându-se încă odată cu societatea non-liberală.

Un pas înapoi reprezintă singura modalitate de a salva rămăşiţele unei lumi, de a salva liberalismul de el-însuşi. Aşadar, apare la orizont Rusia lui Putin. Nu antiliberală, necomunistă. Întrucâtva nici prea liberală, nici pe deplin liberal-democrată, nici suficient de cosmopolită, nici atât de radical anti-comunistă. Dar pe drumul devenirii liberale. Pas cu pas. In procesul de ajustare gramsciană a hegemoniei, transformismul.

Dar în agenda globală a liberalismului (SUA, NATO) este nevoie de un alt actor, de o altă Rusie care ar justifica Ordinea în tabăra liberalilor, ajutând la mobilizarea Occidentului în afara problemelor sale interne, amânând întrucâtva inevitabila erupţie a nihilismului lăuntric şi salvând astfel liberalismul de la logicul apropiat sfârşit. De aceea ei au nevoie disperată de Putin, Rusia, război. Este singura soluţie pentru a opri haosul Occidentului şi pentru a salva rămăşiţele Ordinii.

In acest jos ideologic, Rusia trebuie să justifice însăşi existenţa liberalismului, deoarece însuşi duşmanul este cel care dă sens luptei în sociatatea deschisă şi cel care ajută la consolidarea şi continuarea afirmării sale globale.

Islamul radical (al-Qaeda) a fost un alt candidat la acest rol, dar unui astfel de inamic îi lipseşte statura. A fost folosit, dar la o scară locală. A justificat intervenţiile din Afganistan, ocuparea Irakului, ajutorul dat răsturnării lui Kaddafi, începerii războiului civil din Siria. Dar a fost prea slab şi primitiv ideologic pentru a reprezenta confruntarea adevărată de care liberalii aveau nevoie.

Rusia – inamici geopolitic tradiţional al anglo-saxonilor – este cu mult mai serioasă, ca duşman. Se potriveşte bine oricăror solicitări – istoria şi amintirea războiului rece sunt încă vii în memorie. Ura faţă de Rusia este lucrul cel mai uşor de provocat cu mijloace relativ restrânse. Aşadar cred că acest război cu Rusia este posibil. Este necesar ideologic, ca ultimă tentativă de a întârzia implozia finală a liberalismului occidental. Un pas înapoi.

Pentru salvarea Ordinii liberale

Luând în considerare diferite niveluri ale acestui concept – „război cu Rusia”, sugerez câteva repere:

1. Războiul cu Rusia ajută la amânarea dezordinii comune la scară globală. Majoritatea ţărilor fiind implicate în economia liberală, împărţind axiome şi instituţii ale democraţiei liberale şi fiind direct controlate de SUA şi NATO, vor consolida o dată în plus latura Occidentului liberal în vânarea non-liberalului Putin. Poate servi drept reafirmare a liberalismului ca identitate pozitivă, atunci când identitatea-însăşi este dizolvată de esenţa sa nihilistă

2. Războiul cu Rusia va întări NATO şi majoritatea covârşitoare a componentelor sale europene care vor fi obligate, odată în plus, să considere hiperputerea americană ca pe ceva pozitiv şi util, rămăşiţă depăşită a Războiului Rece. In febra venirii ruşilor celor răi, Uniunea Europeană îşi va construi o nouă loialitate faţă de Statele Unite, salvatorul său. Prin urmare, rolul conducător al Statelor Unite în NATO va fi reafirmat.

3. Uniunea Europeană se prăbuşeşte. Ameninţarea comună a ruşilor îi poate împiedica eventuala scindare, mobilizând societăţile, insuflând o dată în plus popoarelor dorinţa de a-şi apăra libertăţile şi valorile aflate sub presiunea Imperiului lui Putin;

4. Junta din Ucraina - de la Kiev are nevoie de război pentru a-şi justifica toate fărădelegile puse la cale pe Maidan la nivel juridic şi constituţional, pentru a suspenda democraţia (care le-ar împiedica controlul în regiunile Sud-Estice majoritar pro-ruse) şi pentru a-şi instala controlul şi ordinea naţionalistă prin mijloace externe;

Singura ţară care nu doreşte acum războiul este Rusia. Dar Putin nu-i poate lăsa pe radicalii anti-ruşi să înrobească o ţară cu jumătate din populaţie de origine rusă şi cu multe regiuni pro-ruse. Dacă o face, va fi învins şi pe plan internaţional, şi intern. Astfel că acceptă, fără tragere de inimă, războiul. Si, odată intrată în acest război, pentru Rusia nu este altă soluţie decât să-l câştige.

Nu-mi place să speculez despre aspectele strategice ale războiului. Las aceasta în seama altor analişti calificaţi. Aş dori să formulez câteva idei despre dimensiunea ideologică a acestui război.

Încadrându-l pe Putin

Sensul acestui război cu Rusia este efort final de a salva liberalismul de la implozie. Dat fiind acest lucru, liberalii au nevoie să definească Rusia lui Putin, din punct de vedere ideologic – identificându-l, în mod evident, cu inamicul societăţii deschise. Dar în vocabularul ideologiilor moderne, există doar trei variante principale. Liberalismul, comunismul şi fascismul (nazismul). E destul de clar că liberalismul e reprezentat de toţi, mai puţin de Rusia (SUA, NATO, Euromaidanul, junta de la Kiev). Aşadar, mai rămân comunismul şi fascismul. Aşadar Putin e sovietic, KGB, comunist. Această imagine va fi vândută către cel mai prost tip de public occidental. Dar unele aspecte ale reacţiei patriotice ale populaţiei pro-ruse şi anti-Bandera (apărarea monumentelor lui Lenin, portretele lui Stalin şi amintirile din al II-lea război mondial) pot confirma această idee. Nazismul şi fascismul sunt prea departe de Putin şi de Rusia modernă, dar naţionalismul rus şi imperialismul rus vor fi evocate în construirea imaginii Marelui Rău. Deci Putin e naţionalist, fascist şi imperialist. Aceasta va avea efect asupra altor occidentali. Putin poate fi ambele – comunist şi bolşevic simultan, deci poate fi descris ca naţional-bolşevic (dar această imagine e cam greu de vândut publicului occidental, post-modernist şi complet ignorant). Este evident că, în realitate, Putin nu e nici comunist, nici fascist, nici ambele. Este realist din punct de vedere politic – de aceea îi place Kissenger iar Kissenger îl place, reciproc. Nu are o anume ideologie. Dar va fi obligat să urmeze cadrul ideologic. Nu este alegerea sa. Acestea sunt regulile jocului cu Rusia. Putin va fi încadrat şi acesta este aspectul cel mai interesant şi cel mai pasionant al situaţiei.

Principala idee prin care liberalii vor încerca să-l definească ideologic pe Putin va fi ca umbră a trecutului, ca vampir, “uneori, ei se întorc”. Aceasta este principala motivaţie a pasului înapoi spre împiedicarea liberalismului de la implozia finală. Principalul mesaj este că liberalismul e cu adevărat viu şi plin de forţă deoarece există ceva pe lume care să fie eliberat de altceva. Rusia devine obiectul eliberării. Scopul este eliberarea Ucrainei (a Europei, a umanităţii) de Rusia şi, în final, eliberarea Rusiei-însăşi de identitatea sa non-liberală. Aşadar, avem duşman. Un astfel de duşman furnizează liberalismului motivul de a exista, o dată în plus. Aşadar, Rusia este înfruntarea dintre trecutul pre-liberal şi prezentul liberal. Fără o asemenea înfruntare, nu mai e viaţă în liberalism, nu mai există Ordine în lume, totul se dizolvă şi implozează. Cu o asemenea înfruntare, gigantul în prăbuşire al globalismului dobândeşte o nouă vigoare. Rusia e aici ca să-i salveze pe liberali.

Dar ca să procedeze la aceasta, Rusia trebuie încadrată ideologic drept ceva preliberal. Aşadar trebuie să fie comunistă, fascistă sau cel puţin naţional-bolşevică. Aceasta e regula ideologică. Aşadar, lupta cu Rusia sau doar luarea în considerare a luptei cu Rusia implică o sarcină mai profundă – încadrarea Rusiei din punct de vedere ideologic. Se va realiza de la interior către exterior. Vor încerca să oblige Rusia să accepte fie comunismul, fie naţionalismul sau vor trata Rusia ca şi cum ar fi comunistă sau naţionalistă. Acesta este jocul încadrării.

Rusia postliberală: primul război 4TP

Ceea ce propun drept concluzie sunt următoarele.

Trebuie să eliminăm conştient orice tentaţia de încadrare a Rusiei ca putere pre-liberală. Trebuie să nu-i lăsăm pe liberali să se salveze de la apropiatul şi fatalul sfârşit. Nu trebuie să întârziem acest lucru, trebuie să-l accelerăm. Ca să realizăm aceasta, trebuie să prezentăm Rusia nu ca pe o entitate pre-liberală, ci ca pe o forţă revoluţionară post-liberală care se luptă pentru o alternativă de viitor a tuturor celorlalte popoare ale planetei. Războiul rus nu va fi pentru interesele naţionale ale Rusiei ci pentru o justă lume multipolară, pentru o demnitate reală şi o reală libertate pozitivă – nu libertate de, ci libertate pentru. In acest război, Rusia va deveni exemplul de apărare a Tradiţiei, a valorilor conservatoare fundamentale, o eliberare reală exact de societatea deschisă şi de beneficiarii săi – oligarhia financiară globală. Acest război nu este unul împotriva Ucrainei sau a unei părţi a ucrainenilor. Nici împotriva Europei. Este împotriva (dez)ordinii liberale mondiale, iar noi nu vom salva liberalismul, ci-l vom ucide odată pentru totdeauna. Modernitatea a fost, în esenţă, greşită. Noi suntem punctul terminus al Modernităţii. Celor care au croit Modernităţii destin propriu, starea sa de inconştienţă înseamnă că e adevăratul final. Dar pentru cei care sunt de partea eternului adevăr al Tradiţiei, al Credinţei, al esenţei spirituale şi nemuritoare a omului, acesta va fi Noul Început.

Cea mai importantă luptă acum este lupta pentru cea de-a Patra Teorie Politică. Aceasta este arma noastră, cu ea vom împiedica încadrarea lui Putin aşa cum o doresc liberalii şi reafirmarea Rusiei ca prima putere ideologică post-liberală luptând împotriva liberalismului nihilist de dragul unui viitor deschis, multipolar şi cu adevărat liber.

 

Traducerea de Alexandru Mîţă

Preşedintele Asociaţiei de Cooperare Strategică, Diplomatică, Economică, Culturală şi Educaţională cu Rusia şi Spaţiul Slav

Profesor-formator, specialist în educaţia adulţilor şi noi tehnologii

Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.

  •  
    şi distribuie pe